În ultimele decenii, majoritatea țărilor europene au renunțat treptat la modelele de dezvoltare publică în domeniul locuirii. Ce altădată era un efort coordonat de stat pentru a oferi locuințe accesibile clasei muncitoare, s-a transformat într-un sistem dominat de logica pieței și de investitori privați. Odată cu retragerea treptată a statului din dezvoltarea urbană, s-a accentuat lipsa de acces la locuințe decente și sigure pentru o mare parte din populație.
Regatul Unit a fost un exemplu extrem al acestei schimbări, începând cu programul „Right to Buy”, care a încurajat vânzarea masivă a locuințelor publice către chiriași. Această tranziție a fost dublată de tăierea investițiilor publice și externalizarea totală a dezvoltării către sectorul privat. Rezultatul? O criză locativă profundă, cu milioane de persoane pe liste de așteptare și o rată a persoanelor fără adăpost de cinci ori peste media OCDE. Situații similare, deși nu la aceeași scară, s-au înregistrat și în Germania, Olanda sau Suedia, unde fondul de locuințe sociale a fost redus drastic sau transformat în entități nonprofit, greu de controlat de autoritățile publice.
Un început de schimbare: modele noi și vechi reîmprospătate
Totuși, în ciuda reculului generalizat, există semne de reconfigurare a politicilor locative în anumite părți ale Europei. Berlinul, de exemplu, a votat prin referendum reintroducerea locuințelor în patrimoniul public, iar Spania a lansat inițiative curajoase precum suprataxarea investitorilor străini non-UE și înființarea unei companii publice de dezvoltare. La Barcelona, fostul primar Ada Colau a încercat să repună orașul pe harta politicilor sociale prin emularea modelului vienez de locuințe accesibile și publice.
Chiar și așa, aceste inițiative sunt fragile și adesea întâmpinate de obstacole structurale, lipsa finanțării publice fiind cea mai mare provocare. Din 1980 până în prezent, investițiile directe ale statelor în locuințe au scăzut semnificativ, ajungând la o medie de doar 0,15% din PIB în UE. Această realitate a lăsat sectorul imobiliar la cheremul investitorilor privați și al speculei financiare.
Cu toate acestea, ideea unei reforme structurale prinde rădăcini. Construcția de locuințe publice nu mai este văzută doar ca o soluție de urgență, ci ca o alternativă dezirabilă la piața imobiliară. Dacă aceste modele vor fi gândite corect, ele ar putea pune bazele unui sistem care nu doar combate inegalitatea locativă, ci oferă și o nouă viziune despre cum ar trebui să arate orașele — guvernate nu de profit, ci de interesul comun.
